Primul colind

Am aflat ca primul colind
l-au murmurat zanele padurii
demult, in vremea primelor ninsori.
L-a auzit vantul si l-a dus mai departe
cautand alte voci care sa il cante.
Si intr-o zi, din intamplare,
s-a incurcat in parul unor copii
care se jucau veseli in zapada.
Le-a soptit vorbele la urechi
si din aburul suflarii lor
a inceput sa curga dulcea adiere
a primului colind cantat de oameni.

Tace pamantul

Tace pamantul.

Sau poate doar pare sa taca,
ascuns sub valurile unui alb ocean
de lacrimi inghetate.

Sta si asteapta.

Iar rasuflarea lui e usoara,
ca rasuflarea unui inger mic,
ce-a coborat sa se joace in zapada.

Si spune povesti.

Le deapana radacinile, in odihna lor,
si-atat sunt de uimiti copacii,
ca au uitat tristetea frunzelor pierdute.

Tace pamantul,
leganat in imbratisarea iernii
si mangaiat de povestile sale.

Aventurile unei frunze

din coroana prinsa in pletele toamnei
s-a desprins azi o frunza.

a fost doar o intamplare,
si oricum nu s-a pierdut cu totul,
caci a cules-o imediat nebunul vant,
dar toamna tot s-a suparat.

exista in toate o ordine fireasca,
stim ce urmeaza, stim cum sa fim,
dar o astfel de ratacire
poate-ncurca povestea cunoscuta ...

daca frunza, in loc sa se fi dus cu toamna ei,
acum va poposi cine stie unde
si in loc sa isi urmeze cunoscutul drum
va ajunge din greseala in lumea primaverii?

cum va trai o frunza ruginie
cu-atata verde-n jur?
si cum sa spuna tineretii
ce va urma...?

sau, poate, frunza noastra isi va gasi
copacul care a nascut-o
si va poposi pe aceeasi creanga,
ca intr-un leagan mangaietor.

iar vantul, daca va fi bun,
o va lasa sa doarma acolo, pana-ntr-o alta toamna...

Amintiri de demult

opreste-te din drum
si intinde-mi bratele
si sopteste-mi un descantec,
ca sa imi aduc aminte...

prinde-mi in par o papadie
si sufla peste ea
si trimite-i fiecare fulg departe,
acolo unde sunt ascunse amintirile tale.

cu fruntile aplecate
peste oglinda timpului,
atunci este un limpede acum
iar ochii vad ce-au asteptat, atata timp, sa vada...

Chipurile toamnei

S-au spus atatea despre toamna...
ce-a mai ramas de zis?

Toamna copilariei mele
avea aerul cuminte al unei bunici
asezate la poarta,
cu ochii dupa copiii care au parasit vacanta cea mare...

In toamna copacilor,
fiecare frunza are un ultim gand,
atunci cand se desprinde de pe creanga ei:
o amintire a mugurului care-a fost odata...


Toamna campiilor miroase a struguri,
cea din livezi - a fan si busuioc,
sub cerul la fel de inalt si albastru,
ca cel dintr-un aprilie aproape uitat.

De fapt, toamna e primavara care se pregateste
sa faca oameni de zapada
si sa aseze flori de gheata pe geamurile noastre,
in miros de cozonaci si adieri de colinde.

Un singur pamant,
atat de multe primaveri si toamne...

Stea si lacrima

intr-o noapte albastra,
o stea curioasa
a privit spre pamant
si si-a vazut reflexia 
nu intr-un ocean, nu intr-un lac,
ci intr-o mica lacrima
alunecata pe un obraz.

doar o clipa
s-au oglindit una in cealalta...
o intalnire a unui foc din necunoscut
cu o picatura a bucuriei sau a tristetei.

cine sa le fi vazut...
si cine poate spune
ca o stea si o lacrima nu se pot regasi?
la urma urmei,
in scurta ei viata,
o lacrima poate imbratisa cerul intreg.

Al doilea soare

a fost odata ca niciodata

un cer pe care straluceau

nu doar un soare, ci doi...

raze impletite, in joaca,

schimb de caldura, schimb de lumini.

eram doua scantei atunci

venind fiecare din alt soare,

venind fiecare cu alt freamat,

cu alte aripi, cu alte nebunii...

nu ne ajungea cerul pentru toate zborurile noastre.

si s-a-ntamplat asa: 

eu am zarit intr-o zi o mica sfera ratacitoare,

colorata cu ape albastre si campuri verzi

si din scanteie m-am facut inima

si am venit sa-i intalnesc intinderile nesfarsite.

de-aici, de pe pamant, nu se vede, insa,

decat un soare, soarele meu...

si ma intreb unde ai ajuns tu

si cum ai facut sa ascunzi in tine

toata arderea si lumina celuilalt.

Daca as putea

Mi-as plimba degetele peste pamant,

ca sa il rotunjesc frumos in palme,

dandu-i un suflet nou si zambitor.

As sufla adieri racoroase in deserturi,

ca sa le alin fierbinteala

si as varsa raze de soare in locuri intunecate...

Pe campuri si-n gradini as presara stele,

ca sa ne apropie de infinit

si as agata florile pe cer, ca sa nu ramana gol.

As aduna cantecele izvoarelor si ale oceanelor

ca sa le astern pe buzele vantului

si sa le auda o lume intreaga.

Din vulcani as culege focurile

ca sa le trimit sa arda

durerile si lacrimile si pustiul.

As da deoparte toate vălurile

de pe inimile tuturor oamenilor,

ca sa fim limpezi cu noi si cu ceilalti, intotdeauna.

Pana atunci, imbratisez pamantul asa cum e,
lasand florile si stelele acolo unde sunt,
si ma gandesc  sa-ncep cu inima mea si cu vălurile ei...

...O fi cel mai usor, sau cel mai greu?

Primul foc

Din jarul primului foc

aprins demult, pe pamant,

se spune ca o scanteie a trait

si din vatra in vatra

si-a ars suflarea pana in zilele noastre.

Nu stie nimeni unde e,

dar candva o sa-i intalnesc flacara

si ce usor o voi recunoaste...

va fi singura in care imi voi scufunda si palmele si sufletul

si care le va incalzi fara sa mi le arda.

O lume alba

Am visat azi noapte

o padure cu totul si cu totul alba.

Era ca si cum o unda cristalina

se jucase si devenise fir de iarba,

ramuri inalte si trunchiuri stravezii...

Copacii isi fredonau unii altora

cantece pe care doar le vedeam

alunecand prin aer,

fara sa le aud.

In linistea din jur, doar pasii mei scartaiau,

ca printr-un strat de zapada inghetata.

Am mers si-am tot mers,

fara sa stiu ce caut,

pana cand am zarit, din intamplare

un strat mic de flori galbene,

tacute si ghemuite una-ntr-alta...

Cum rasarisera acolo, nu stiu,

dar pareau asa stinghere,

prea viu colorate pentru lumea aceea de cristal,

incat le-am adunat

si-am impletit din ele o coroana mica,

cuibarind-o pe crestetul meu.

Am lasat apoi pasii sa ma poarte

spre marginea acelei stranii paduri

si-am iesit din paradisul alb,

aducand cu mine

galbene flori zambitoare,

care acum nu mai sunt stinghere

in lumea noastra, la fel de colorata si vie, ca ele.

Cineva

stii ce ii spune pamantul

unui fir de iarba,

atunci cand ii hraneste radacina?

sau ce le povesteste luna

tuturor stelelor,

facandu-le sa ramana in jurul ei, cuminti?

acelasi lucru pe care fiecare val

il sopteste fiecarui tarm,

atunci cand se-ntalnesc...

cineva le-a ascultat,

le-a inteles,

dar daca ne spune,

n-o sa mai fim curiosi

sa ne lipim urechile de pamant,

sa privim lung stelele

si, mai ales, sa mergem la malul marii

si sa ne asezam acolo unde

apa e pamant si pamantul e apa.

asa ca tace si ne lasa pe noi sa aflam...

Nou

Sunt unele zile

cand amestecam culorile

intr-un mod nou

si pictam sensuri, zambete si lacrimi,

in forme ce pana ieri nu existau.

Asa cum soarele rasare si apune

in departari inflacarate,

ce ard mereu in alte lumini

si noi suntem chemati sa ne desenam pasii

de fiecare data altfel...

Noul ne sperie, pentru ca doar noul ne trezeste,

ne face sa ne pierdem, pentru a ne regasi,

scuturand tot praful vechi din noi...  

si cand am sorbit din cupa lui,

nimic altceva nu ne va mai potoli, vreodata, setea.

Oare, cand avem atat de multe culori

in care ne putem inmuia pensulele,

de ce ne multumim

sa pictam tablouri atat de asemanatoare

zi dupa zi?

Pamant si cer

ierburile unduitoare

sunt pletele pamantului

pe care vantul le rasfira

cu degetele sale.

stelele arzatoare 

sunt miile de ochi prin care cerul

de-atata vreme priveste

oceanele, muntii si pe noi...

daca ne vom intinde noaptea

in iarba campiei, uitandu-ne in sus,

va fi ca si cum, prin ochii nostri si ai stelelor,

pamantul si cerul se vor intalni.

povestea lor e veche, de demult,

din vremea cand erau nedespartiti...

acum au nevoie de astri si de noi

ca sa se regaseasca mereu, cu acelasi dor.

poate de aceea se spune

ca lumina noastra si lumina stelelor

isi au izvorul in aceeasi iubire...

A treia corabie

nu sunt un marinar prea priceput,

niciodata n-am invatat sa fiu...

am avut trei corabii

ce multa vreme au plutit linistite

intr-un port bine adapostit,

netulburate de valuri si furtuni,

dormind si visand, fiecare, alte aventuri

dar ne-ndraznind sa-si paraseasca somnul, pana azi.

de dimineata, am ridicat ancora grea 

a primei dintre ele,

i-am suflat vant tanar in panze

si am trimis-o sa gaseasca

cea mai de pret comoara a apelor,

cuibarita in adancimi nestiute.

la amiaza, am impins-o pe cea de-a doua

afara din portul linistit,

cerandu-i sa-si croiasca drum

spre mari indepartate,

si sa-mi aduca cea mai frumoasa stea

cazuta in ape, in vremuri de demult.

tarziu, cand soarele in valuri a alunecat,

mangaind catargul ultimei mele corabii

mi-am asezat sufletul in ea

i-am soptit ca poate sa plece, liber

si cand va vrea, daca va vrea

sa te gaseasca si sa te aduca la mine.

acum e noapte,

iar asteptarea lunga abia a-nceput...

nu stiu sa fiu un marinar prea priceput

dar dintre toate, cel mai mult visez

ca sufletul meu, plecat cu ultima corabie

se va intoarce, in sfarsit, intreg.

Poezia cireselor

desprinsa din prima imbratisare a verii,

ploaia cireselor se scutura

din alta lume, parca,

aratandu-si obrajii rosii

de emotia intalnirii cu noi.

nu poti sa iei o cireasa

si sa o mananci fara sa ii dezmierzi rotunjirea,

fara sa o rostogolesti intre degete

presimtindu-i miezul viu si cald

sub coaja elastica.

daca ar avea glas,

ciresele ar fredona veselia vietii,

absorbind, in robusta lor intregire,

daruri ale pamantului, oferite cerului,

si ajunse apoi la noi, din intamplare.

si sangele lor devine sangele nostru,

iar zambetul verii infloreste in noi

cand, uitand orice varste,

ne agatam incantati la urechi

cerceii tineretii cu chip de cirese...

Aceeasi inima

azi am luat in palme 

aurul unei flori de tei,

seninul unui ochi de vazduh,

lumina unui zambet neasteptat,

un strop al unei ploi de vara,

si parfumul trandafirilor din gradina.

le-am cantarit, 

le-am alintat,

le-am respirat,

uimita de misterul ce ca o inima pulseaza,

adanc in fiecare dintre ele...

o inima cu batai care-mi par cunoscute,

la fel cu cele ce danseaza

in inima mea,

cand intalnesc infinitul

si, prea surprinsa,

il ating doar cu un varf de deget,

cu speranta si teama ca e chiar el.

povestea intalnirilor noastre

are parfumul teilor si racoarea ploilor de vara,

si-n ritmul aceleiasi inimi,

gasesc curajul sa adun, din nou, in palme,

bucati de infinit.

Inca...

am fost o suflare de vant

si am purtat pe bratele mele

aripile tuturor pasarilor vazduhului,

iubindu-le zborul.

am fost un nor ratacit

si mi-am varsat lacrimile limpezi

peste trupul si peste visele pamantului,

devenindu-le izvor.

am fost o floare mica, albastra,

si am sarutat cu toate petalele

radacina celui mai batran copac al padurii,

ocrotindu-i puterea.

am fost un schit de munte,

si am ascultat, in tainele inserarii,

clopote si suflete venite la inchinare

mangaindu-le cautarea.

am fost o pana intr-o calimara

si am scris doar doua povesti, demult,

una a durerilor, una a veseliei,

luminandu-le intelesul.

am fost, rand pe rand,

o parte din aproape toate,

dar e ceva ce inca nu stiu sa fiu

si inca mai caut...

Valuri

ca valurile ce spre mal se-avanta

fara regretele apropiatei spargeri,

ci doar cu bucuria de a intalni stanca goala,

sufletele noastre tanjesc 

dupa nebunia de a-si urma cararile

prea adesea abandonate...

nu stim cand am ajuns 

sa fim si sa facem

doar ce ni s-a dat voie,

lasand intre degetele altora

creionul care ne asterne povestea.

si cand vedem valurile navalind spre stanci,

auzim, de fapt, ecourile tumultului din noi...

si pentru o clipa, suntem noi cei ce ne avantam,

imbratisam pamantul,

ne pierdem si ne regasim apoi, intorcandu-ne in oceane.

e doar o intrebare timida,

a sufletelor noastre pentru noi:

ne traim povestea, sau ne-au scris-o altii,

iar noi, ascultatori, o implinim?

nu suntem valuri si poate nu vom fi niciodata, 

dar puterea bratele noastre

doar noi o cunoastem

si cand le tinem strans in jurul nostru,

ferindu-ne de marile valuri ale vietii,

ne dor si ele, ne dor si sufletele...

pentru ca marea lor bucurie e sa ramana deschise,

sa priveasca fiecare val nebun

sa-i primeasca toate spumele indraznete,

si sa il arunce inapoi

in bratele mereu deschise ale vietii...

Corect sau gresit

" Ideile tale despre "corect" sau "gresit" sunt doar atat - idei. Ele sunt gandurile care dau forma si creeaza substanta lui Cine Esti.
Ar exista un singur motiv ca sa schimbi toate acestea; un singur scop ca sa faci o modificare: daca nu esti multumit de Cine Esti.
Numai tu poti sa stii daca esti fericit. 

-Neale Donald Walsh -

 

Vis ratacit

se intampla ca uneori,

un vis ascuns adanc in noi

sa se rataceasca si sa ajunga, pe neasteptate

chiar in fata noastra, zambindu-ne stingher.

si-n clipa cand il vedem real,

e ca o regasire si o neincredere, totodata,

caci visele nu vin sa ne intalneasca

in fiecare zi.

stim ca e exact ce am dorit si asteptat,

dar ne e mai usor sa visam in continuare,

decat sa adunam curajul

de a privi, a recunoaste si a risca.

si cand teama de a-l trai
devine mai mare decat dorul dupa el,

luam in brate doar ratiuni si scuze,

in loc sa ne luam in brate visul.

lasand-l sa plece, nu stim

ca locul lui, in lumea noastra

va ramane pustiu pentru totdeauna,

iar el se va rataci in vietile altor oameni

care nu l-au visat, doar l-au gasit.

Povestea unui tei

A fost odata,

in curtea unui templu batran,

un copac tanar

rasarit dintr-o samanta cazuta din palmele vantului.

cu anii, a crescut tot mai inalt

si-n fiecare inceput de vara

izbucnea in mii de flori aurii,

ametitor de parfumate.

si nu stiau oamenii locurilor

ce copac era si nici de ce

plutea in jurul lui atata lumina

ca si cum templul ar fi fost ridicat doar pentru el...

intr-o zi, un tanar calator

s-a asezat la umbra lui bogata,

a adunat, tacut, in palme si in suflet

toate povestile inflorite pe crengile-i inalte,

si n-a mai plecat nicaieri.

a ramas in templul batran

doar ca sa fie aproape, an de an,

de copacul care isi fredona cantecele

in aceleasi ritmuri cu sufletul sau.

When people walk away from you

When people walk away from you, let them go. You shouldn’t have to talk them into staying with you, loving you, calling you, caring about you, and coming to see you, because if they really cared about you in the first place, they would not be going anywhere....

Have patience

Have patience with everything unresolved in your heart and try to love the questions themselves. Don't search for answers now, because you would not be able to live them. And the point is to live everything.
~ Rainer Maria Rilke

Mirrors

A loving person lives in a loving world. A hostile person lives in a hostile world. Everyone you meet is your mirror.
~ Ken Keys ~

Eggs and life :)

"If an egg is broken by outside force, Life ends. If broken by inside force, Life begins. Great things always begin from inside." - Jim Kwik

Dragoste sau frica?

"Fiecare gand omenesc, fiecare actiune umana se bazeaza fie pe dragoste, fie pe frica. Nu exista nici o alta motivatie umana si toate celelalte idei deriva din acestea doua..
Acesta este ceea ce Eu am numit Gandul care Sponsorizeaza. Este fie un gand de dragoste, fie unul de frica. Este gandul din spatele gandului din spatele gandului.
Este primul gand. Este prima forta.
Este energia primara care conduce locomotiva experientei umane." 

- Conversatii cu Dumnezeu, Neale Donald Walsch

In ploaie

Ploaia e lacrima varsata
de albastrii ochi ai vazduhului
peste verdele trup al campiilor,
peste umerii crestati ai muntilor
si peste orasele noastre.

O dorim, o chemam si o absorbim
si noi si pamantul,
la fel ca vechile popoare,
ca pe o minune prea putin inteleasa,
cu la fel de putin intelese ecouri in noi...

De ce nu alergam mai des
cu talpile goale, pe pamantul gol,
sub ploile zilelor si ale noptilor...?
de ce ne ferim de viu
si ne ascundem sub umbrelele noastre?

Nu stiu de ce vazduhul plange,
dar ma bucur ca o face...

Din si despre Fericire

fericirea suntem noi

aflati mereu in cautarea noastra.

ne jucam ascunzandu-ne de rasuflarea ei,

punem mainile la ochi, sa nu ii vedem culorile,

ne astupam urechile, sa nu o auzim...

si nu ne dam seama

ca ea nu ne vorbeste, nici nu ni se-arata,

o simte doar sufletul nostru

si intotdeauna, dar intodeauna,

stie cand o intalneste.

el nu o confunda

nici cu entuziasmul micilor sau marilor noastre impliniri,

nici cu uitate, pierdute sau regasite vise,

nici cu ceea ce ne dorim sau primim de la ceilalti...

fericirea e sufletul nostru atunci cand se deschide,

si, liber, isi ofera tainele si frumusetea,   

e-n bratele noastre cand imbratiseaza

si-n ochii nostri cand ne oglindesc adancimile.

fericirea suntem noi, spunand lumii si vietii,

un "te iubesc" fara nicio masca si fara nicio teama.

am invatat sa ni se para

ca e departe, ca n-o putem ajunge,

si ne multumim cu mult mai putin,

gasindu-ne scuze si, treptat, renuntand...

dar ziua in care ceva se intampla

si-n noi se trezeste o neasteptata lumina,

e semn ca fericirea ne-a gasit

aducandu-ne, drept raspuns, toata iubirea vietii si a lumii-ntregi.

nu stiu cum altfel sa o spun...

decat ca noi suntem, cu adevarat, fericirea noastra.

Salcamii

mi s-a parut mereu

ca parfumul florilor de salcam

dureaza prea putin,

chiar daca-si lasa amintirea vie

atat de adanc imprastiata-n noi...

si ma intrebam de ce...?

cum se face ca ei, salcamii,

isi varsa mireasma

ca dintr-o alta lume, atat de nebuneste, dar atat de scurt?

daca ar inflori tot timpul,

micile lor clopote albe

si-ar canta sperantele si tristetile in sufletele noastre 

si am uita de toate celelalte flori din lumea asta mare.

asa ca poate e mai bine ca doar intrezarim

chemarile adiate din salcamii nostri,

altfel am putea sa ne pierdem 

si nu stiu daca ne-am mai regasi vreodata.

de unde le vine, totusi, parfumul...?

daca stii tu,

nu-mi spune, 

doar vino intr-o zi cu bratele pline de florile lor

si scutura-le peste mine.

Ochelarii mei

am auzit ca ar exista

cate o pereche de ochelari magici

pentru fiecare dintre noi...

ca, privind prin ei,

lumea arata altfel,

oamenii-s mai frumosi,

mai vii, mai zambitori,

si poti vedea in orice intamplare

samburele ei de lumina, ca intr-un dar.

nu stiu daca ochelarii acestia

ne schimba pe noi sau schimba ce-i in jur,

stiu doar ca stralucirea vie pe care o traim

e peste tot, venind din tot.

oricat s-au straduit altii sa m-ajute

sa gasesc perechea mea,

n-au reusit...

pentru ca, la fel ca in povestea bunicii,

eu umblam cu ei pe nas, dintotdeauna,

doar ca... tineam pleoapele aplecate

ca niste cortine in fata adevarului.

mai inchid ochii si acum, uneori,

pentru ca prea-s frumosi oamenii vazuti prin lentilele lor,

prea e albastru cerul

si prea luminos totul...

o sa stii ca m-am obisnuit cu ei

atunci cand o sa ma vezi zambindu-ti tot timpul

si o sa simti ca te vad, cu adevarat.

O taina

am adunat, cu grija,

o oglinda veche, un fir de curcubeu,

o sageata si un varf de munte,

o privire si un suras ascuns,

si multe, multe alte lucruri,

purtatoare de sens pentru noi.

le-am asezat, apoi, impreuna,

in aceeasi cupa,

si am varsat peste ele

suvoiul viu al dragostei noastre,

cu gandul ca, topite,

vor curge una-ntr-alta

si toate intr-o singura si noua taina...

vreau sa o asez pe tamplele noastre,

in inimi si in palme,

ca sa ne amintim mereu cine suntem

si ce iubim amandoi,

si ca sa o regasim

in fiecare gand sub tampla nascut, 

in fiecare tresarire a inimii

si-n fiecare atingere, ca prima oara.

asa, tot ce am fost, am iubit si am adunat,

vor ramane cu noi, ni le vom oferi, iar si iar, unul altuia

si impreuna - lumii intregi, pentru totdeauna...

Intrebari

de ce ne infioara, oare, un cimitir?

sa fie pentru ca acolo, pamantul si aerul

sunt trupul si suflarea necunoscutului...?

si speriati, tresarim mult prea des, 

cand intalnim ceea ce negam,

cand ne ascundem si speram sa dispara....

oare de aceea ne inconjuram

de cat mai mult cunoscut

si freamatul noului nu il mai auzim?

nu stim inca,

dar asa ne inconjuram, de fapt,

de propriile noastre cimitire...

Tacere

tacerea a ramas tacere,

pentru ca n-a aflat inca

pe cineva care sa o auda...

si rece si straina,

si-a gasit locul prin padurile pustii,

undeva la capatul lumii noastre.

a asteptat fara sa astepte,

ghemuita pe cea mai inalta stanca,

intalnind cerul, la fel de mut ca ea...

si tace si azi,

si inca nu stie

ca noi am auzit-o,

dar ne-am ratacit printre copaci, cautand-o.