Valuri

ca valurile ce spre mal se-avanta

fara regretele apropiatei spargeri,

ci doar cu bucuria de a intalni stanca goala,

sufletele noastre tanjesc 

dupa nebunia de a-si urma cararile

prea adesea abandonate...

nu stim cand am ajuns 

sa fim si sa facem

doar ce ni s-a dat voie,

lasand intre degetele altora

creionul care ne asterne povestea.

si cand vedem valurile navalind spre stanci,

auzim, de fapt, ecourile tumultului din noi...

si pentru o clipa, suntem noi cei ce ne avantam,

imbratisam pamantul,

ne pierdem si ne regasim apoi, intorcandu-ne in oceane.

e doar o intrebare timida,

a sufletelor noastre pentru noi:

ne traim povestea, sau ne-au scris-o altii,

iar noi, ascultatori, o implinim?

nu suntem valuri si poate nu vom fi niciodata, 

dar puterea bratele noastre

doar noi o cunoastem

si cand le tinem strans in jurul nostru,

ferindu-ne de marile valuri ale vietii,

ne dor si ele, ne dor si sufletele...

pentru ca marea lor bucurie e sa ramana deschise,

sa priveasca fiecare val nebun

sa-i primeasca toate spumele indraznete,

si sa il arunce inapoi

in bratele mereu deschise ale vietii...