Stia ca e furtuna.
Nu apa lina, nu petala de floare.
Furtuna.
Stia ca celorlalti le e putin frica de ea,
nu de vanturile ei, nu de ce ar putea strica pe afara.
ci de ce ar tulbura in adancuri.
Asa ca s-a facut cuminte,
a luat chip de alizeu
si s-a jucat pe campiile si deserturile pamantului.
Dar orice facea,
nu putea uita ca e furtuna,
ca adierea lina, dreapta, nu e adierea ei.
Asa ca si-a chemat vanturile
si-a scuturat pletele
si si-a intins aripile amortite peste lume.
Iar lumea a zambit,
caci tot ce ea, furtuna, darama in cale,
se aseza din nou,
si toate apele pe care le aducea pamantului insetat
erau de mult dorite si mult asteptate.
