Pamant si cer

ierburile unduitoare

sunt pletele pamantului

pe care vantul le rasfira

cu degetele sale.

stelele arzatoare 

sunt miile de ochi prin care cerul

de-atata vreme priveste

oceanele, muntii si pe noi...

daca ne vom intinde noaptea

in iarba campiei, uitandu-ne in sus,

va fi ca si cum, prin ochii nostri si ai stelelor,

pamantul si cerul se vor intalni.

povestea lor e veche, de demult,

din vremea cand erau nedespartiti...

acum au nevoie de astri si de noi

ca sa se regaseasca mereu, cu acelasi dor.

poate de aceea se spune

ca lumina noastra si lumina stelelor

isi au izvorul in aceeasi iubire...

A treia corabie

nu sunt un marinar prea priceput,

niciodata n-am invatat sa fiu...

am avut trei corabii

ce multa vreme au plutit linistite

intr-un port bine adapostit,

netulburate de valuri si furtuni,

dormind si visand, fiecare, alte aventuri

dar ne-ndraznind sa-si paraseasca somnul, pana azi.

de dimineata, am ridicat ancora grea 

a primei dintre ele,

i-am suflat vant tanar in panze

si am trimis-o sa gaseasca

cea mai de pret comoara a apelor,

cuibarita in adancimi nestiute.

la amiaza, am impins-o pe cea de-a doua

afara din portul linistit,

cerandu-i sa-si croiasca drum

spre mari indepartate,

si sa-mi aduca cea mai frumoasa stea

cazuta in ape, in vremuri de demult.

tarziu, cand soarele in valuri a alunecat,

mangaind catargul ultimei mele corabii

mi-am asezat sufletul in ea

i-am soptit ca poate sa plece, liber

si cand va vrea, daca va vrea

sa te gaseasca si sa te aduca la mine.

acum e noapte,

iar asteptarea lunga abia a-nceput...

nu stiu sa fiu un marinar prea priceput

dar dintre toate, cel mai mult visez

ca sufletul meu, plecat cu ultima corabie

se va intoarce, in sfarsit, intreg.

Poezia cireselor

desprinsa din prima imbratisare a verii,

ploaia cireselor se scutura

din alta lume, parca,

aratandu-si obrajii rosii

de emotia intalnirii cu noi.

nu poti sa iei o cireasa

si sa o mananci fara sa ii dezmierzi rotunjirea,

fara sa o rostogolesti intre degete

presimtindu-i miezul viu si cald

sub coaja elastica.

daca ar avea glas,

ciresele ar fredona veselia vietii,

absorbind, in robusta lor intregire,

daruri ale pamantului, oferite cerului,

si ajunse apoi la noi, din intamplare.

si sangele lor devine sangele nostru,

iar zambetul verii infloreste in noi

cand, uitand orice varste,

ne agatam incantati la urechi

cerceii tineretii cu chip de cirese...

Aceeasi inima

azi am luat in palme 

aurul unei flori de tei,

seninul unui ochi de vazduh,

lumina unui zambet neasteptat,

un strop al unei ploi de vara,

si parfumul trandafirilor din gradina.

le-am cantarit, 

le-am alintat,

le-am respirat,

uimita de misterul ce ca o inima pulseaza,

adanc in fiecare dintre ele...

o inima cu batai care-mi par cunoscute,

la fel cu cele ce danseaza

in inima mea,

cand intalnesc infinitul

si, prea surprinsa,

il ating doar cu un varf de deget,

cu speranta si teama ca e chiar el.

povestea intalnirilor noastre

are parfumul teilor si racoarea ploilor de vara,

si-n ritmul aceleiasi inimi,

gasesc curajul sa adun, din nou, in palme,

bucati de infinit.

Inca...

am fost o suflare de vant

si am purtat pe bratele mele

aripile tuturor pasarilor vazduhului,

iubindu-le zborul.

am fost un nor ratacit

si mi-am varsat lacrimile limpezi

peste trupul si peste visele pamantului,

devenindu-le izvor.

am fost o floare mica, albastra,

si am sarutat cu toate petalele

radacina celui mai batran copac al padurii,

ocrotindu-i puterea.

am fost un schit de munte,

si am ascultat, in tainele inserarii,

clopote si suflete venite la inchinare

mangaindu-le cautarea.

am fost o pana intr-o calimara

si am scris doar doua povesti, demult,

una a durerilor, una a veseliei,

luminandu-le intelesul.

am fost, rand pe rand,

o parte din aproape toate,

dar e ceva ce inca nu stiu sa fiu

si inca mai caut...

Valuri

ca valurile ce spre mal se-avanta

fara regretele apropiatei spargeri,

ci doar cu bucuria de a intalni stanca goala,

sufletele noastre tanjesc 

dupa nebunia de a-si urma cararile

prea adesea abandonate...

nu stim cand am ajuns 

sa fim si sa facem

doar ce ni s-a dat voie,

lasand intre degetele altora

creionul care ne asterne povestea.

si cand vedem valurile navalind spre stanci,

auzim, de fapt, ecourile tumultului din noi...

si pentru o clipa, suntem noi cei ce ne avantam,

imbratisam pamantul,

ne pierdem si ne regasim apoi, intorcandu-ne in oceane.

e doar o intrebare timida,

a sufletelor noastre pentru noi:

ne traim povestea, sau ne-au scris-o altii,

iar noi, ascultatori, o implinim?

nu suntem valuri si poate nu vom fi niciodata, 

dar puterea bratele noastre

doar noi o cunoastem

si cand le tinem strans in jurul nostru,

ferindu-ne de marile valuri ale vietii,

ne dor si ele, ne dor si sufletele...

pentru ca marea lor bucurie e sa ramana deschise,

sa priveasca fiecare val nebun

sa-i primeasca toate spumele indraznete,

si sa il arunce inapoi

in bratele mereu deschise ale vietii...

Corect sau gresit

" Ideile tale despre "corect" sau "gresit" sunt doar atat - idei. Ele sunt gandurile care dau forma si creeaza substanta lui Cine Esti.
Ar exista un singur motiv ca sa schimbi toate acestea; un singur scop ca sa faci o modificare: daca nu esti multumit de Cine Esti.
Numai tu poti sa stii daca esti fericit. 

-Neale Donald Walsh -

 

Vis ratacit

se intampla ca uneori,

un vis ascuns adanc in noi

sa se rataceasca si sa ajunga, pe neasteptate

chiar in fata noastra, zambindu-ne stingher.

si-n clipa cand il vedem real,

e ca o regasire si o neincredere, totodata,

caci visele nu vin sa ne intalneasca

in fiecare zi.

stim ca e exact ce am dorit si asteptat,

dar ne e mai usor sa visam in continuare,

decat sa adunam curajul

de a privi, a recunoaste si a risca.

si cand teama de a-l trai
devine mai mare decat dorul dupa el,

luam in brate doar ratiuni si scuze,

in loc sa ne luam in brate visul.

lasand-l sa plece, nu stim

ca locul lui, in lumea noastra

va ramane pustiu pentru totdeauna,

iar el se va rataci in vietile altor oameni

care nu l-au visat, doar l-au gasit.

Povestea unui tei

A fost odata,

in curtea unui templu batran,

un copac tanar

rasarit dintr-o samanta cazuta din palmele vantului.

cu anii, a crescut tot mai inalt

si-n fiecare inceput de vara

izbucnea in mii de flori aurii,

ametitor de parfumate.

si nu stiau oamenii locurilor

ce copac era si nici de ce

plutea in jurul lui atata lumina

ca si cum templul ar fi fost ridicat doar pentru el...

intr-o zi, un tanar calator

s-a asezat la umbra lui bogata,

a adunat, tacut, in palme si in suflet

toate povestile inflorite pe crengile-i inalte,

si n-a mai plecat nicaieri.

a ramas in templul batran

doar ca sa fie aproape, an de an,

de copacul care isi fredona cantecele

in aceleasi ritmuri cu sufletul sau.

When people walk away from you

When people walk away from you, let them go. You shouldn’t have to talk them into staying with you, loving you, calling you, caring about you, and coming to see you, because if they really cared about you in the first place, they would not be going anywhere....

Have patience

Have patience with everything unresolved in your heart and try to love the questions themselves. Don't search for answers now, because you would not be able to live them. And the point is to live everything.
~ Rainer Maria Rilke

Mirrors

A loving person lives in a loving world. A hostile person lives in a hostile world. Everyone you meet is your mirror.
~ Ken Keys ~

Eggs and life :)

"If an egg is broken by outside force, Life ends. If broken by inside force, Life begins. Great things always begin from inside." - Jim Kwik

Dragoste sau frica?

"Fiecare gand omenesc, fiecare actiune umana se bazeaza fie pe dragoste, fie pe frica. Nu exista nici o alta motivatie umana si toate celelalte idei deriva din acestea doua..
Acesta este ceea ce Eu am numit Gandul care Sponsorizeaza. Este fie un gand de dragoste, fie unul de frica. Este gandul din spatele gandului din spatele gandului.
Este primul gand. Este prima forta.
Este energia primara care conduce locomotiva experientei umane." 

- Conversatii cu Dumnezeu, Neale Donald Walsch

In ploaie

Ploaia e lacrima varsata
de albastrii ochi ai vazduhului
peste verdele trup al campiilor,
peste umerii crestati ai muntilor
si peste orasele noastre.

O dorim, o chemam si o absorbim
si noi si pamantul,
la fel ca vechile popoare,
ca pe o minune prea putin inteleasa,
cu la fel de putin intelese ecouri in noi...

De ce nu alergam mai des
cu talpile goale, pe pamantul gol,
sub ploile zilelor si ale noptilor...?
de ce ne ferim de viu
si ne ascundem sub umbrelele noastre?

Nu stiu de ce vazduhul plange,
dar ma bucur ca o face...

Din si despre Fericire

fericirea suntem noi

aflati mereu in cautarea noastra.

ne jucam ascunzandu-ne de rasuflarea ei,

punem mainile la ochi, sa nu ii vedem culorile,

ne astupam urechile, sa nu o auzim...

si nu ne dam seama

ca ea nu ne vorbeste, nici nu ni se-arata,

o simte doar sufletul nostru

si intotdeauna, dar intodeauna,

stie cand o intalneste.

el nu o confunda

nici cu entuziasmul micilor sau marilor noastre impliniri,

nici cu uitate, pierdute sau regasite vise,

nici cu ceea ce ne dorim sau primim de la ceilalti...

fericirea e sufletul nostru atunci cand se deschide,

si, liber, isi ofera tainele si frumusetea,   

e-n bratele noastre cand imbratiseaza

si-n ochii nostri cand ne oglindesc adancimile.

fericirea suntem noi, spunand lumii si vietii,

un "te iubesc" fara nicio masca si fara nicio teama.

am invatat sa ni se para

ca e departe, ca n-o putem ajunge,

si ne multumim cu mult mai putin,

gasindu-ne scuze si, treptat, renuntand...

dar ziua in care ceva se intampla

si-n noi se trezeste o neasteptata lumina,

e semn ca fericirea ne-a gasit

aducandu-ne, drept raspuns, toata iubirea vietii si a lumii-ntregi.

nu stiu cum altfel sa o spun...

decat ca noi suntem, cu adevarat, fericirea noastra.

Salcamii

mi s-a parut mereu

ca parfumul florilor de salcam

dureaza prea putin,

chiar daca-si lasa amintirea vie

atat de adanc imprastiata-n noi...

si ma intrebam de ce...?

cum se face ca ei, salcamii,

isi varsa mireasma

ca dintr-o alta lume, atat de nebuneste, dar atat de scurt?

daca ar inflori tot timpul,

micile lor clopote albe

si-ar canta sperantele si tristetile in sufletele noastre 

si am uita de toate celelalte flori din lumea asta mare.

asa ca poate e mai bine ca doar intrezarim

chemarile adiate din salcamii nostri,

altfel am putea sa ne pierdem 

si nu stiu daca ne-am mai regasi vreodata.

de unde le vine, totusi, parfumul...?

daca stii tu,

nu-mi spune, 

doar vino intr-o zi cu bratele pline de florile lor

si scutura-le peste mine.

Ochelarii mei

am auzit ca ar exista

cate o pereche de ochelari magici

pentru fiecare dintre noi...

ca, privind prin ei,

lumea arata altfel,

oamenii-s mai frumosi,

mai vii, mai zambitori,

si poti vedea in orice intamplare

samburele ei de lumina, ca intr-un dar.

nu stiu daca ochelarii acestia

ne schimba pe noi sau schimba ce-i in jur,

stiu doar ca stralucirea vie pe care o traim

e peste tot, venind din tot.

oricat s-au straduit altii sa m-ajute

sa gasesc perechea mea,

n-au reusit...

pentru ca, la fel ca in povestea bunicii,

eu umblam cu ei pe nas, dintotdeauna,

doar ca... tineam pleoapele aplecate

ca niste cortine in fata adevarului.

mai inchid ochii si acum, uneori,

pentru ca prea-s frumosi oamenii vazuti prin lentilele lor,

prea e albastru cerul

si prea luminos totul...

o sa stii ca m-am obisnuit cu ei

atunci cand o sa ma vezi zambindu-ti tot timpul

si o sa simti ca te vad, cu adevarat.

O taina

am adunat, cu grija,

o oglinda veche, un fir de curcubeu,

o sageata si un varf de munte,

o privire si un suras ascuns,

si multe, multe alte lucruri,

purtatoare de sens pentru noi.

le-am asezat, apoi, impreuna,

in aceeasi cupa,

si am varsat peste ele

suvoiul viu al dragostei noastre,

cu gandul ca, topite,

vor curge una-ntr-alta

si toate intr-o singura si noua taina...

vreau sa o asez pe tamplele noastre,

in inimi si in palme,

ca sa ne amintim mereu cine suntem

si ce iubim amandoi,

si ca sa o regasim

in fiecare gand sub tampla nascut, 

in fiecare tresarire a inimii

si-n fiecare atingere, ca prima oara.

asa, tot ce am fost, am iubit si am adunat,

vor ramane cu noi, ni le vom oferi, iar si iar, unul altuia

si impreuna - lumii intregi, pentru totdeauna...

Intrebari

de ce ne infioara, oare, un cimitir?

sa fie pentru ca acolo, pamantul si aerul

sunt trupul si suflarea necunoscutului...?

si speriati, tresarim mult prea des, 

cand intalnim ceea ce negam,

cand ne ascundem si speram sa dispara....

oare de aceea ne inconjuram

de cat mai mult cunoscut

si freamatul noului nu il mai auzim?

nu stim inca,

dar asa ne inconjuram, de fapt,

de propriile noastre cimitire...

Tacere

tacerea a ramas tacere,

pentru ca n-a aflat inca

pe cineva care sa o auda...

si rece si straina,

si-a gasit locul prin padurile pustii,

undeva la capatul lumii noastre.

a asteptat fara sa astepte,

ghemuita pe cea mai inalta stanca,

intalnind cerul, la fel de mut ca ea...

si tace si azi,

si inca nu stie

ca noi am auzit-o,

dar ne-am ratacit printre copaci, cautand-o.

Numele unei carti

tot incerc sa imi amintesc

numele unei carti

pe care-am intalnit-o demult 

si-n care m-au gasit visele inimii mele...

stiu ca ma pierdeam in lumile ei

si ma regaseam de fiecare data,

in fiecare poveste,

ca si cum le-as mai fi trait candva...

cu anii, am deschis-o tot mai rar,

am crezut tot mai putin

in tainele ascunse in paginile ei

pana intr-o zi, cand am ratacit-o pe undeva.

dar de un timp, parca ma cheama

si radacini pe care le stiam uscate

incep sa-si traga din nou seva 

din sufletul copilariei mele.

daca nu o sa imi gasesc cartea,

o sa caut pe cineva care a cunoscut-o, ca si mine,

si impreuna poate vom rescrie

toate povestile noastre dragi si uitate...