Ploaia e lacrima varsata
de albastrii ochi ai vazduhului
peste verdele trup al campiilor,
peste umerii crestati ai muntilor
si peste orasele noastre.
O dorim, o chemam si o absorbim
si noi si pamantul,
la fel ca vechile popoare,
ca pe o minune prea putin inteleasa,
cu la fel de putin intelese ecouri in noi...
De ce nu alergam mai des
cu talpile goale, pe pamantul gol,
sub ploile zilelor si ale noptilor...?
de ce ne ferim de viu
si ne ascundem sub umbrelele noastre?
Nu stiu de ce vazduhul plange,
dar ma bucur ca o face...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu