Noi inceputuri

 noi deschideri
 ne soptesc,
 aripi noi 
 in suflet cresc,
 doua lumi se impletesc,
 doua vremuri: ieri si maine,
 mereu azi se intalnesc.

 soare, ploaie si seninuri,
 ce in noi s-au revarsat,
 se aseaza-n cupa zilei,
 si-n adancu-nvolburat
 vii povesti, ce le-am uitat,
 se trezesc si se intreaba
 cum de viata nu le-am dat.
  
 pagini albe,
 pagini care
 ne asteapta
 cu rabdare,
 sa le umplem de culoare,
 sa re-scriem fiecare
 vii povesti cu stropi de soare.
 

Soapte de Noiembrie

  Din filele lui Noiembrie
  povestile curg ruginii
  ca aurul ars al frunzelor pe crengile aproape goale...

  Intreb prin jurul meu
  si unii iubesc tineretea primaverii,
  altii libertarea verii
  sau soarele bland de septembrie.

  N-am auzit pe nimeni 
  sa mangaie cu drag
  un Noiembrie cenusiu,
  ce nu-i toamna, nici iarna,
  ci doar trecerea dintre ele.

  O trecere cu ploi, cu frig,
  cu frunze care nu mai sunt galbene, luminoase,
  ci se usuca si cad moarte
  la radacinile copacului lor...

  Dar e asa frumos Noiembrie...
  daca stii sa-l privesti,
  daca asculti oftatul copacilor
  ce lung au asteptat odihna iernii.

  Ii vezi cum se ascund
  sub patura de frunze
  si se-adancesc in linistea pamantului,
  usurati de poveri.

  Noiembrie ne-aduce vesti
  despre mirosul cozonacilor,
  despre linistea colindelor,
  despre cum e sa intri intr-o casa calda,
  scuturandu-te de zapada.


  Este o luna a vestilor
  si a povestilor
  despre iarna alba ce va veni.

Picaturi de soare

Am adunat in pumni 
picaturi de soare scurse dintre nori.

Sunt fragile si usoare,
dar aud cum rade lumina in miezul lor.

Am de gand sa le sorb in privirea mea
si cand vor pleca norii
sa ma uit la soare
si sa i le trimit inapoi .

Sa fie din nou intreg.

Furtuna devenita alizeu

Stia ca e furtuna.
Nu apa lina, nu petala de floare.
Furtuna.

Stia ca celorlalti le e putin frica de ea,
nu de vanturile ei, nu de ce ar putea strica pe afara.
ci de ce ar tulbura in adancuri.

Asa ca s-a facut cuminte,
a luat chip de alizeu
si s-a jucat pe campiile si deserturile pamantului.

Dar orice facea,
nu putea uita ca e furtuna,
ca adierea lina, dreapta, nu e adierea ei.

Asa ca si-a chemat vanturile
si-a scuturat pletele
si si-a intins aripile amortite peste lume.

Iar lumea a zambit,
caci tot ce ea, furtuna, darama in cale, 
se aseza din nou,
si toate apele pe care le aducea pamantului insetat
erau de mult dorite si mult asteptate.