Scrisoare catre Eminescu...

Pe-acel taram indepartat

Al vietii far’ de moarte,

Unde ai fost si tu chemat;

De-acolo, de departe,

In lumea-n care ratacesti

Hoinar, pe vesnicie,

S-o intampla sa-ti amintesti

De tara ta, badie.

De graiul nostru ti-o fi dor,

De codri si de munti,

Si dulce susur de izvor

Ti-o place iar s-asculti.

Poate suspini cand ti-amintesti

De-un drag popor al tau,

Si mandre plaiuri romanesti

Ai vrea sa vezi din nou.

Atat de mult te incantau

Povesti si doine, eresuri

Ce-asa frumoase iti pareau

Si pline de-ntelesuri...

De lungi plimbari sub clar de luna

Ti-o fi pesemne dor,

Si-ai vrea s-asculti cum codru-si suna

Frunzisu-ncetisor...

Acuma oare mai iubesti

Cararile pustii,

Unde-ti placea sa hoinaresti

In noptile tarzii ?

Dar plopii fara sot sub care

Adesea te-ai plimbat,

Purtand in suflet intristare

Ii stii? Sau i-ai uitat?...

Si-acei luceferi rasariti

Din umbre-adanci de cetini

Iti mai zambesc ei fericiti ?

Mai sunt ei ai tai prieteni ?

Si iti aduci aminte oare

Cum te plimbai cu draga ta,

Iara deasupra, teiu-n floare

Lin crengile isi scutura ?

Prin crangurile inverzite

Ai vrea sa mai cutreieri, poate;

Prin locurile-ti indragite...

Ti-o fi, badie, dor de toate :

De mare si de rauri,

De luna si de soare,

De lume si pustiuri,

De codri si izvoare.

Ne e si noua dor de tine

Bade Mihai, si cat vom fi,

Cu inimile de dor pline

Te vom cinsti, te vom iubi.