Noi inceputuri

 noi deschideri
 ne soptesc,
 aripi noi 
 in suflet cresc,
 doua lumi se impletesc,
 doua vremuri: ieri si maine,
 mereu azi se intalnesc.

 soare, ploaie si seninuri,
 ce in noi s-au revarsat,
 se aseaza-n cupa zilei,
 si-n adancu-nvolburat
 vii povesti, ce le-am uitat,
 se trezesc si se intreaba
 cum de viata nu le-am dat.
  
 pagini albe,
 pagini care
 ne asteapta
 cu rabdare,
 sa le umplem de culoare,
 sa re-scriem fiecare
 vii povesti cu stropi de soare.
 

Soapte de Noiembrie

  Din filele lui Noiembrie
  povestile curg ruginii
  ca aurul ars al frunzelor pe crengile aproape goale...

  Intreb prin jurul meu
  si unii iubesc tineretea primaverii,
  altii libertarea verii
  sau soarele bland de septembrie.

  N-am auzit pe nimeni 
  sa mangaie cu drag
  un Noiembrie cenusiu,
  ce nu-i toamna, nici iarna,
  ci doar trecerea dintre ele.

  O trecere cu ploi, cu frig,
  cu frunze care nu mai sunt galbene, luminoase,
  ci se usuca si cad moarte
  la radacinile copacului lor...

  Dar e asa frumos Noiembrie...
  daca stii sa-l privesti,
  daca asculti oftatul copacilor
  ce lung au asteptat odihna iernii.

  Ii vezi cum se ascund
  sub patura de frunze
  si se-adancesc in linistea pamantului,
  usurati de poveri.

  Noiembrie ne-aduce vesti
  despre mirosul cozonacilor,
  despre linistea colindelor,
  despre cum e sa intri intr-o casa calda,
  scuturandu-te de zapada.


  Este o luna a vestilor
  si a povestilor
  despre iarna alba ce va veni.

Picaturi de soare

Am adunat in pumni 
picaturi de soare scurse dintre nori.

Sunt fragile si usoare,
dar aud cum rade lumina in miezul lor.

Am de gand sa le sorb in privirea mea
si cand vor pleca norii
sa ma uit la soare
si sa i le trimit inapoi .

Sa fie din nou intreg.

Furtuna devenita alizeu

Stia ca e furtuna.
Nu apa lina, nu petala de floare.
Furtuna.

Stia ca celorlalti le e putin frica de ea,
nu de vanturile ei, nu de ce ar putea strica pe afara.
ci de ce ar tulbura in adancuri.

Asa ca s-a facut cuminte,
a luat chip de alizeu
si s-a jucat pe campiile si deserturile pamantului.

Dar orice facea,
nu putea uita ca e furtuna,
ca adierea lina, dreapta, nu e adierea ei.

Asa ca si-a chemat vanturile
si-a scuturat pletele
si si-a intins aripile amortite peste lume.

Iar lumea a zambit,
caci tot ce ea, furtuna, darama in cale, 
se aseza din nou,
si toate apele pe care le aducea pamantului insetat
erau de mult dorite si mult asteptate.

 
  

Asteptare

Sa vezi flori pe crengile inca uscate
si ochii albastri ai cerului, dupa pleoapele cenusii ale norilor,

Sa dansezi cu veselia ierbii ce va-mbraca pamantul
si nebunia fluturilor calatori,

Sa te faci mic, mic, mic
si sa te joci sub clopotele ghioceilor, cuibarindu-te sub ele, 

Sa cauti viorele in poieni,
sub ultimele pete de zapada...

Nu conteaza ca afara e inca iarna,
Sufletul tau are haine noi.
Pentru el e deja primavara.

E iar primavara...

Si e iarasi primavara...
se inalta tremurand din inima pamantului,
sarutand radacinile viitoarelor fire de iarba,
ale viitoarelor flori
si ale copacilor goi.

Si se-nalta sarutul acesta
pana la soare
si se scutura apoi peste noi toti,
asternandu-se pe obraji,
de acolo in sange,
iar din sange in inimi.

Si asa, primavara pamantului 
e primavara inimilor noastre...
si presimtirea florilor ce se vor naste
din noi, prin noi si pentru noi.

Bunica iarna

Iarna a imbatranit...e deja bunica.
M-a chemat azi sa-i impletesc
parul alb al ultimei zapezi.

Am gasit-o ascunsa prin paduri,
in locuri de umbra,
acolo unde soarele doar rar ajunge.

"Unde te duci acum ?" - am intrebat-o;
Nici ea nu stia inca...
poate adanc in pamant, poate in bratele unui nor...

De altfel, nici n-ar mai putea sta.
A vazut ieri pe camp o fetita 
adunand ghiocei si viorele.

Am sarutat mainile iernii
si am plecat s-o intalnesc si eu
pe fetita florilor si a soarelui.

Am plecat sa intalnesc primavara.

Primul colind

Am aflat ca primul colind
l-au murmurat zanele padurii
demult, in vremea primelor ninsori.
L-a auzit vantul si l-a dus mai departe
cautand alte voci care sa il cante.
Si intr-o zi, din intamplare,
s-a incurcat in parul unor copii
care se jucau veseli in zapada.
Le-a soptit vorbele la urechi
si din aburul suflarii lor
a inceput sa curga dulcea adiere
a primului colind cantat de oameni.

Tace pamantul

Tace pamantul.

Sau poate doar pare sa taca,
ascuns sub valurile unui alb ocean
de lacrimi inghetate.

Sta si asteapta.

Iar rasuflarea lui e usoara,
ca rasuflarea unui inger mic,
ce-a coborat sa se joace in zapada.

Si spune povesti.

Le deapana radacinile, in odihna lor,
si-atat sunt de uimiti copacii,
ca au uitat tristetea frunzelor pierdute.

Tace pamantul,
leganat in imbratisarea iernii
si mangaiat de povestile sale.

Aventurile unei frunze

din coroana prinsa in pletele toamnei
s-a desprins azi o frunza.

a fost doar o intamplare,
si oricum nu s-a pierdut cu totul,
caci a cules-o imediat nebunul vant,
dar toamna tot s-a suparat.

exista in toate o ordine fireasca,
stim ce urmeaza, stim cum sa fim,
dar o astfel de ratacire
poate-ncurca povestea cunoscuta ...

daca frunza, in loc sa se fi dus cu toamna ei,
acum va poposi cine stie unde
si in loc sa isi urmeze cunoscutul drum
va ajunge din greseala in lumea primaverii?

cum va trai o frunza ruginie
cu-atata verde-n jur?
si cum sa spuna tineretii
ce va urma...?

sau, poate, frunza noastra isi va gasi
copacul care a nascut-o
si va poposi pe aceeasi creanga,
ca intr-un leagan mangaietor.

iar vantul, daca va fi bun,
o va lasa sa doarma acolo, pana-ntr-o alta toamna...

Amintiri de demult

opreste-te din drum
si intinde-mi bratele
si sopteste-mi un descantec,
ca sa imi aduc aminte...

prinde-mi in par o papadie
si sufla peste ea
si trimite-i fiecare fulg departe,
acolo unde sunt ascunse amintirile tale.

cu fruntile aplecate
peste oglinda timpului,
atunci este un limpede acum
iar ochii vad ce-au asteptat, atata timp, sa vada...

Chipurile toamnei

S-au spus atatea despre toamna...
ce-a mai ramas de zis?

Toamna copilariei mele
avea aerul cuminte al unei bunici
asezate la poarta,
cu ochii dupa copiii care au parasit vacanta cea mare...

In toamna copacilor,
fiecare frunza are un ultim gand,
atunci cand se desprinde de pe creanga ei:
o amintire a mugurului care-a fost odata...


Toamna campiilor miroase a struguri,
cea din livezi - a fan si busuioc,
sub cerul la fel de inalt si albastru,
ca cel dintr-un aprilie aproape uitat.

De fapt, toamna e primavara care se pregateste
sa faca oameni de zapada
si sa aseze flori de gheata pe geamurile noastre,
in miros de cozonaci si adieri de colinde.

Un singur pamant,
atat de multe primaveri si toamne...

Stea si lacrima

intr-o noapte albastra,
o stea curioasa
a privit spre pamant
si si-a vazut reflexia 
nu intr-un ocean, nu intr-un lac,
ci intr-o mica lacrima
alunecata pe un obraz.

doar o clipa
s-au oglindit una in cealalta...
o intalnire a unui foc din necunoscut
cu o picatura a bucuriei sau a tristetei.

cine sa le fi vazut...
si cine poate spune
ca o stea si o lacrima nu se pot regasi?
la urma urmei,
in scurta ei viata,
o lacrima poate imbratisa cerul intreg.

Al doilea soare

a fost odata ca niciodata

un cer pe care straluceau

nu doar un soare, ci doi...

raze impletite, in joaca,

schimb de caldura, schimb de lumini.

eram doua scantei atunci

venind fiecare din alt soare,

venind fiecare cu alt freamat,

cu alte aripi, cu alte nebunii...

nu ne ajungea cerul pentru toate zborurile noastre.

si s-a-ntamplat asa: 

eu am zarit intr-o zi o mica sfera ratacitoare,

colorata cu ape albastre si campuri verzi

si din scanteie m-am facut inima

si am venit sa-i intalnesc intinderile nesfarsite.

de-aici, de pe pamant, nu se vede, insa,

decat un soare, soarele meu...

si ma intreb unde ai ajuns tu

si cum ai facut sa ascunzi in tine

toata arderea si lumina celuilalt.

Daca as putea

Mi-as plimba degetele peste pamant,

ca sa il rotunjesc frumos in palme,

dandu-i un suflet nou si zambitor.

As sufla adieri racoroase in deserturi,

ca sa le alin fierbinteala

si as varsa raze de soare in locuri intunecate...

Pe campuri si-n gradini as presara stele,

ca sa ne apropie de infinit

si as agata florile pe cer, ca sa nu ramana gol.

As aduna cantecele izvoarelor si ale oceanelor

ca sa le astern pe buzele vantului

si sa le auda o lume intreaga.

Din vulcani as culege focurile

ca sa le trimit sa arda

durerile si lacrimile si pustiul.

As da deoparte toate vălurile

de pe inimile tuturor oamenilor,

ca sa fim limpezi cu noi si cu ceilalti, intotdeauna.

Pana atunci, imbratisez pamantul asa cum e,
lasand florile si stelele acolo unde sunt,
si ma gandesc  sa-ncep cu inima mea si cu vălurile ei...

...O fi cel mai usor, sau cel mai greu?

Primul foc

Din jarul primului foc

aprins demult, pe pamant,

se spune ca o scanteie a trait

si din vatra in vatra

si-a ars suflarea pana in zilele noastre.

Nu stie nimeni unde e,

dar candva o sa-i intalnesc flacara

si ce usor o voi recunoaste...

va fi singura in care imi voi scufunda si palmele si sufletul

si care le va incalzi fara sa mi le arda.

O lume alba

Am visat azi noapte

o padure cu totul si cu totul alba.

Era ca si cum o unda cristalina

se jucase si devenise fir de iarba,

ramuri inalte si trunchiuri stravezii...

Copacii isi fredonau unii altora

cantece pe care doar le vedeam

alunecand prin aer,

fara sa le aud.

In linistea din jur, doar pasii mei scartaiau,

ca printr-un strat de zapada inghetata.

Am mers si-am tot mers,

fara sa stiu ce caut,

pana cand am zarit, din intamplare

un strat mic de flori galbene,

tacute si ghemuite una-ntr-alta...

Cum rasarisera acolo, nu stiu,

dar pareau asa stinghere,

prea viu colorate pentru lumea aceea de cristal,

incat le-am adunat

si-am impletit din ele o coroana mica,

cuibarind-o pe crestetul meu.

Am lasat apoi pasii sa ma poarte

spre marginea acelei stranii paduri

si-am iesit din paradisul alb,

aducand cu mine

galbene flori zambitoare,

care acum nu mai sunt stinghere

in lumea noastra, la fel de colorata si vie, ca ele.

Cineva

stii ce ii spune pamantul

unui fir de iarba,

atunci cand ii hraneste radacina?

sau ce le povesteste luna

tuturor stelelor,

facandu-le sa ramana in jurul ei, cuminti?

acelasi lucru pe care fiecare val

il sopteste fiecarui tarm,

atunci cand se-ntalnesc...

cineva le-a ascultat,

le-a inteles,

dar daca ne spune,

n-o sa mai fim curiosi

sa ne lipim urechile de pamant,

sa privim lung stelele

si, mai ales, sa mergem la malul marii

si sa ne asezam acolo unde

apa e pamant si pamantul e apa.

asa ca tace si ne lasa pe noi sa aflam...

Nou

Sunt unele zile

cand amestecam culorile

intr-un mod nou

si pictam sensuri, zambete si lacrimi,

in forme ce pana ieri nu existau.

Asa cum soarele rasare si apune

in departari inflacarate,

ce ard mereu in alte lumini

si noi suntem chemati sa ne desenam pasii

de fiecare data altfel...

Noul ne sperie, pentru ca doar noul ne trezeste,

ne face sa ne pierdem, pentru a ne regasi,

scuturand tot praful vechi din noi...  

si cand am sorbit din cupa lui,

nimic altceva nu ne va mai potoli, vreodata, setea.

Oare, cand avem atat de multe culori

in care ne putem inmuia pensulele,

de ce ne multumim

sa pictam tablouri atat de asemanatoare

zi dupa zi?

Pamant si cer

ierburile unduitoare

sunt pletele pamantului

pe care vantul le rasfira

cu degetele sale.

stelele arzatoare 

sunt miile de ochi prin care cerul

de-atata vreme priveste

oceanele, muntii si pe noi...

daca ne vom intinde noaptea

in iarba campiei, uitandu-ne in sus,

va fi ca si cum, prin ochii nostri si ai stelelor,

pamantul si cerul se vor intalni.

povestea lor e veche, de demult,

din vremea cand erau nedespartiti...

acum au nevoie de astri si de noi

ca sa se regaseasca mereu, cu acelasi dor.

poate de aceea se spune

ca lumina noastra si lumina stelelor

isi au izvorul in aceeasi iubire...